Dezvoltare parentală,  În familie

Eu cobor aici, mulțumesc!

După o zi plină ochi, parchez mașina în fața blocului, trag frâna de mână, opresc muzica și gata…liniște! Inspir, expir de vreo 2-3 ori și mă îndrept spre casă.

Mă pregătesc pentru jobul cu numărul 2.

De îndată ce bat la ușă, aud Maammmaaaaaaa.
Ai venit?
Mi-ai luat ceva?
Ce ai făcut azi?
Știi că mai am teme?
Eu mâine nu mă mai duc la grădi că X m-a bătut pe umăr!
Nu mai avem pâineeeeee!

Câteodată am impresia (oare e doar o impresie?) că toată viața mea este calculată secundă după secundă. Știu exact ce am să fac: mă descalț, împart exact 3 pupe și 3 îmbrățișări, mă spăl pe mâini, mă duc la teme. Între un Ana-are-mere și Aris-are-trei-frați-și-cinci-pisici-câti-sunt-în-casă, mă schimb și încerc să găsesc cea mai simplă opțiune din ce avem în frigider (sau în telefon câteodată) pentru a profita de cele 15-20 de minute în care suntem toți la masă.

Apoi e timpul pentru inchizitoriu:
Mă doare burtica – ai fost azi la baie?
Mai ai teme? Mâine ai teatru la grădi, nu-i așa? (fac o notița să nu uit să îi pregătesc banii). Cum a fost azi la tine, la tine și la tine? Ți-ai pregătit ghiozdanul? Mâine fac rizzoto, ce ziceți?

Urmează gândurile, planurile, harta: mîncare, vase de spălat, copii de îmbăiat (oare mai au pastile colorate pentru baie?), citit Spiderman, Habarnam, Cars, Aston sau cine știe ce carte își doresc în seara asta (sper să nu fie aia pe care am împrumutat-o sau aia care e sus pe dulap, prăfuită pentru că încă nu am reusit să le fac acea mică bibliotecă, dar la vară sigur mă apuc de ea, ah apropo de vară, trebuie să vad de bilete la mare………..). No ho’ dragă Ana, ho’!

Nu știu voi cum sunteți, dar câteodată am impresia că în această cursă totul este perfect cronometrat! Cursă, am spus cursă? Ce fel de cursă? Trebuie să ajung undeva? Trebuie să bifez toate etapele? Trebuie să ajung la linia de sosire? Ce înseamnă linia asta de sosire – o ciocolată, o carte, un ceai, o îmbrățisare? Îmi vine ceva în minte și zâmbesc – mâine o să o iau de la capăt!

Citisem undeva că viața este nu este o destinație, ci o călătorie. Și eram invitată să mă bucur de această călătorie. Acum parcă sunt într-un tren mare, de epocă, din acela ce scoate fum mult, ca în filmele alea cu Poirot. Nu, nu sunt în Orient Express, asta îmi mai lipsește. 🙂 Câteodată mă mai uit pe geam și îmi dau seama că iar am uitat să cobor.

Săptămâna trecută am fost acasă cu copiii. Și ne-am pomenit că plecăm de acasă, am vrut să le fac o surpriză și să îi duc la restaurant. Nu ieșim foarte des să mâncăm în oraș, dar în ziua aceea am vrut să fac ceva special pentru ei. După un prânz delicios, am ieși cu ei de mână afară. Era soare afară așa că am plecat la plimbare. Aproape de casă ne-am oprit pe o bancă și am stat așa toți trei, nimeni nu mișca. Au fost cele mai calde și mai faine 20 de secunde din acea zi. Acele 20 de secunde ne-au unit, ne-au încălzit, ne-au lăsat să respirăm.

Cât timp ei alergau și râdeau mi-am dat seama că m-am liniștit. Că vasele pot fi spălate mai târziu, că pot verific tema după ce ne-am jucat un pic, că poate să meargă la pictură și săptămâna viitoare.

Că astea sunt momentele mele preferate. Asta este doza mea de energie și recalibrare.

Că trenul s-a oprit si eu am coborât. Și acum admir peisajul.

Era timpul!

Sharing is caring.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *