perseverenta la copii
Dezvoltare parentală

Perseverența la copii

 

Mulți dintre părinți se întreabă de ce copilul lor nu este perseverent. Doar noi, adulții, știm că perseverența este cheia succesului. Și acum serios, ce părinte nu își dorește un copil ambițios?

Am însă o întrebare: cum învățăm un copil ce este perseverența? Cât de responsabil este părintele dacă îi permite copilului să renunțe la majoritatea activităților începute? Am și o veste bună: am pregătit câteva ponturi pentru a explora perseverența alături de copilul tău.

Alege activitățile corect. Asta înseamnă din start că trebuie să încerce. Și să testeze. Și cu siguranță să renunțe. Ce s-a întâmplă dacă toți am fi buni la toate?

Cea mai importantă parte din această bătălie reprezintă alegerea activităților copilului. Acomodează-te cu dorințele și interesele copilului. Dacă ar desena toată ziua, ia în considerare ore de pictură. Îi place să bată mingea? Poate fotbalul sau baschetul sunt pentru el! Ascultă muzică – un instrument l-ar face fericit. Dar asta înseamnă să accepți copilul așa cum e. Un copil „intelectual” nu o să fie niciodată mulțumit la orele de fotbal. La fel cum un mic „muzicant” o să urască rugby, cel mai probabil.

Temperează așteptările – părinții care își doresc un copil perseverent trebuie să își seteze așteptările corect. Și nu spun că asta ar fi foarte ușor. Ne este greu să admitem că puștiul nu este bun la karate, când tatăl a fost participat la 2 campionate când era de vârstă lui!. Dar poate este un înotător bun, de ce pierdeți asta din vedere, doar pentru a potoli orgolii de adult?

Factorul cheie – vreau asta pentru copilul meu pentru că este înzestrat și îi place sau pentru că mie mi-ar fi plăcut să fac asta când eram mic, dar nu am reușit nici până acum să o fac?

Timpul – copilul meu are timpul necesar pentru această activitate? Dacă mai are încă 4, 5, 6 activități asta înseamnă cu siguranță aglomerare. Și oboseală. Și frustrare. Și refuz. Cântărește, analizează, stabiliți împreună. Alege calitatea, nu cantitatea.

Dimensiunea provocării – este dezvoltat fizic și intelectual pentru acest tip de activitate? Așteptările trebuie să fie realiste în luarea acestor decizii.

Profesorul/antrenorul – da, este un element cheie. Mulți copii renunță la o activitate doar pentru că nu se creează o legătură între el și profesor. Sau atitudinea antrenorului este (sub orice) critică fără să fie și constructivă.

Dar există și partea frumoasă – atunci când relația copil-antrenor se dezvoltă armonios, exemplar, orientată către mentorat, cu rezultate pozitive și de lungă durata.

Financiar – aici este vorba despre bani, clar. Dacă există finanțele disponibile și merită investiția în acel tip de activitate. Fiecare familie își cunoaște prioritățile, și de ce nu , să recunoaștem, suntem dispuși să renunțăm de la noi pentru ei. Nici asta nu este întotdeauna cea mai bună alegere, dar discutăm despre asta cu altă ocazie.

Nu căuta perfecțiunea

flower-765921_640Aici părintele are rolul decisv. Alegerea cuvintelor, intonația, toate la un loc pot face diferența. Copilul trebuie să știe că nu este obligatoriu ceea ce face, că este o activitate opțională (când e cazul; o să fie situații când nu mai sunt opționale). Elementul cheie constă în aprecierea sinceră a efortului depus de copil, nu produsul final.

În loc să îi spui „eșți cel mai deștept copil”, îi poți spune „ai ajuns aici pentru că ai muncit mult”.  Copii trebuie încurajați că o să devină din ce în ce mai buni în urma muncii și efortului depus.

Ce să faci când copilul vrea să renunțe.

Mai devreme sau mai târziu fiecare părinte o să se afle în această etapă. Da, e mult mai bine și ușor să fim pregățiți.

Nu îl lasa să renunțe prea repede. O dată ce copilul află că poate renunța la orice, oricând, o să o facă din ce în ce mai mult și mai des. Poate deveni un pattern ușor de sesizat.  Încearcă să amâni momentul renunțării la activitate ( ai plătit abonamentul și echipamentul, deci va continuă activitatea măcar până se termină abonamentul sau va trebui să anunțe el că nu va mai participa la activitate – cu siguranță îi va fi oarecum greu să facă acest lucru).

Caută soluții. Verifică dacă motivele renunțării sunt adevărate (tratament inadecvat, preferențial, efort mult prea ridicat pentru vârstă lui, profesor critic, mult prea aspru, violent, lipsa stimulării pozitive). Dacă totul este în ordine, asigură-l că rezultatele nu vor întârzia să apară. Și distracția la fel.

Când e ok să renunți?

În tot acest vârtej, un lucru e de reținut: trebuie să știi să îți ajuți copilul. Iar dacă asta implică renunțare, fă-o. Iată câțiva factori care ar trebui să te pună pe gânduri:

  • Stresul
  • Lipsa bucuriei, vitalității
  • Activitate depășește competențele copilului
  • Antrenor/profesor problematic (în realitate)
  • A dat tot ce a putut, dar nu există acea scânteie.

Când există unul sau mai mulți factori deranjanți, știi că este momentul să renunțați împreună. Și asta este o lecție pentru copilul tău. El trebuie să știe să renunțe la lucrurile toxice, care îi fac rău. Ca adult, o să îți mulțumescă pentru această lecție de dezvoltare emoțională. Unele lucruri nu sunt pentru noi. Asta e!

Când să îți faci griji

Absolut fiecare copil o să își dorească sau chiar o să renunțe la ceva, orice. Ca părinte, trebuie să fii atent când există acel pattern al renunțării. Semnele pot fi:

  • Nu vrea să fac o activitate pe motiv că nu o să reușescă niciodată.
  • Se descurajează foarte repede când vine vorba de o activitate ce presupune un minim de efort din partea lui.
  • Are nevoie permanentă de recompense sau încurajări (de genul : „ți-am spus eu că ești cel mai bun”, „ceilalți nu știu cât/ca tine”, „vezi că ești cel mai frumos”, „știi că ești cel mai inteligent copil de pe planeta asta?” etc)
  •  Se bazează în permanentă pe cineva să facă activitatea în locul lui.
  • Foarte defensiv și aproape întotdeauna alții sunt de vină pentru greșelile lui.
  • Preferă de cele mai multe ori să renunțe decât să rezolve problema.

Nu e ușor să faci față într-o lume care tinde spre perfecțiune. Dar știți ce: imperfect este mai mult decât suficient. În lupta asta spre perfecțiune uităm că avem deja un copil perfect, așa cum este el!

Cum și unde găsiți motivația? Sunt tare curioasă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *