De când aveam un pui mic la purtător și ne băteau inimile foarte aproape, mă gândeam cum o să ne fie departe unul de altul, chiar și pentru o perioadă scurtă.  Prima dată când a trebuie să plec de lângă fii-mia a fost când l-am adus pe lume pe Victor. Nu ne-am văzut patru zile. 4 zile!!! Mi-a fost un dor nebun de ea. Când am revăzut-o era mai…mare, a crescut ca în povești, m-a îmbrățișat strâns, mi-a pipăit burta și l-a salutat timid pe fratele ei.

Recunosc că și eu am primit o grămadă de sfaturi de când am devenit părinte. Unele haioase, altele mă făceau să râd doar pe mine, altele categorice, unele mai băbești, altele de-a dreptul „inovatoare”. Și acum mai primesc sfaturi nesolicitate despre cum să-mi cresc copiii, ce să le dau de mâncare, cum să îi îmbrac (mai ales pe Victor). Așa că m-am gândit să scriu despre cum să spunem stop unui sfat nesolicitiat cât mai elegant, să zic așa. Știu că uneori eleganța nu își are locul, dar na’, hai să încercăm și așa.

Mulți copii trec printr-o perioadă “mușcătoare”, să zic așa. Profilul „mușcătorului de profesie” arată cam așa: dolofan, drăguț din cale-afară, curios (ca toți copiii de altfel) cu vârstă cuprinsă între câteva luni și maxim 3 ani și jumătate.