Dezvoltare parentală,  În familie

Învățarea prin joc. Si-la-bi-si-rea.

Studentă fiind la litere, am făcut practică la un liceu și la o școală gimnzială din Sibiu. Acolo am observat, în ambele cazuri, cât de puțin se punea accentul pe învățarea ludică. Impulsionată de această constatare personală, lucrarea mea de licență s-a bazat pe informații cu și despre învățarea interactivă.

Pe repede înainte, lucrurile sunt ușor diferite. Există clasa pregătitoare care exact asta face. Îi ajută pe copii să descifreze și să descopere lucruri noi, prin joc, mișcare, etc. Că se poate mai bine, e o altă discuție.

Activităţile ludice sunt foarte atractive pentru elevii de toate vârstele, le dezvoltă flexibilitatea, mobilitatea şi independenţa gândirii, capacitatea de a raționa, de a emite judecăți și de a sesiza corect și rapid cum se rezolvă o problemă.

Daaaar…eficienţa învăţării depinde foarte mult de motive intrinseci cum ar fi curiozitatea, reciprocitatea, competenţa și mai ales ajutorul unui părinte. Aici voiam să ajung.

Piciul exersează la școală silabisirea. Interesant.  Pentru că am observant că are nevoie de puțin ajutor m-am gândit să aplic ceea ce îmi place mie cel mai mult, învățarea prin joc. Așa că mai departe am să împărtășesc ce am observat și făcut eu în cele două situații în care ne-am regăsit și noi.

  1. Când copilul vrea să despartă în silabe are tendința de a despărți cuvântul…greșit. Adică desparte cuvântul în mai multe bucăți decât este nevoie.

Am observant că acest lucru se întâmplă mai des când i se dau cuvinte monosilabice. Ce face? Le desparte forțat sau mai degrabă zice cuvântul pe litere.

De exemplu:

soț= 1 silabă el spune: so-ț= 2 silabe;

cal= 1 silabă el spune: ca-l= 2 silabe sau c-a-l= 3 silabe

Copiii despart în silabe în mod mecanic. Ei realizează că trebuie să despartă cuvântul în mai multe bucățele. Deci, cu cât mai multe, cu atât i se pare că e mai bine. 😊

Ce am făcut eu

  • În primul rând m-am asigurat că piciul știe vocalele. Astfel că ne-am apucat să le enumerăm că într-un cântec de război. La început mai timid, apoi strigăm în gură mare cu toții (silabisirea în cor) de zici că eram jucătorii echipei de rugby din Nouă Zeeleanda și făceam haka. Nu a fost nevoie să le repetăm prea mult. În câteva minute le zicea ”ca pe apă”.
  • Jocul „de-a roboții” m-a ajutat să pot integra exersarea silabisirii fără să pară ceva rigid, ceva ce trebuie să facă. Așa că am început să vorbesc sacadat, intrerupt, ca o mamă-robot. Eu mă pregăteam să fac ceva de mâncare așa că am zis?  „Ci-ne vrea să mă a-ju-te să cu-re-țe un  mor-cov?”

OK, ne-am jucat de-a silabisitul, dar pasul doi este:

  1. Să numere silabele.

Mi s-a părut că tehnica palmă-barbie era greoaie pentru el. De ce? Pentru că nu identifica foarte bine toate sunetele din care e compus cuvântul. Iar pentru cuvintele lungi îi va fi și mai greu, sunt convinsă.

Așa că am ales altă tehnică. Lui i-a plăcut cel mai mult să bată din palme sau să despartă în silabe și să arate fiecare silabă folosind degetele de la mână. Așa că la sfârșite număra degetele și știa câte silabe are cuvântul.

Alte exemple de tehnici pe care le-am încercat au fost să bată din palme sau din picior la fiecare silabă.

Cam așa se desfășoară la noi exersarea silabisirii cuvintelor. Ce pot să spun este că prin joc totul este mai amuzant, nu durează mult, poate fi exersat oricând și oriunde, iar copilul percepe acest exercițiu ca pe un joc. Zicea un cuvînt aparte, hop arătam pe degete. Nu faceți asta excesiv, devine enervant pentru cel mic.

Ce pot eu să vă recomand este să încercați, pe cât posibil, să introduceti jocul în învățare. E drept că nu e ușor pentru părinți, însă așa copilul se distrează făcând ceva ce altfel ar fi perceput ce pe o corvoadă, ceva ce nu are chef, ceva ce nu-i place.

Aici aveți și un joc super distractiv pentru copiii de 5-6 ani  – Silabe.

Spor la joacă și la învățat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *