A împinge sau a prinde?
Recent am avut o discuție cu un părinte despre copii și din una în alta m-a întrebat așa „Cum știu eu când sa încurajez copilul să-și depășească limitele și când ar trebui să îl protejez? Cum să fac să nu devin părinte-elicopter?”
Întrebarea asta mi-a adus aminte de expresia „împins sau prins”. Am să le explic pe rând.
Când spun acum a „împinge” un copil, mă refer doar la faptul că unii copii au nevoie de un mic imbold să descopere ceva nou. La fel ca atunci când scoți copilul din bula lui de comfort și protecție pentru a fi provocat, pentru a face noi descoperiri. Evident că mă refer la acțiunea de a forța puțin limita abilităților existente și nu a de împinge literalmente copilul de la spate să facă ceva.
Rolul acestui „împins” este de a permite copilului sa își dezvolte puterea, curajul, reziliența. Este și un exercițiu excelent pentru exersarea depășirii zonei de comfort.
Din prea mult zel unii părinți intervin la cea mai mic disconfort al copilului, fie că e vorba de o dispută între copii sau o pietricica în pantof. Și eu m-am găsit de câteva ori în postura acesta. Fericirea copilului meu este fericirea mea, nu-i așa?
Când părintele/îngrijitorul devine salvator sau mai bine zis intervine pentru a-l salva pe copil dintr-o situație pe care acesta poate să o gestioneze singur, îi retează șansa de a învața cum să abordeze situația sau să-și clădească curajul și încrederea în sine. Lasă-l să vorbească, să prindă aripi și curaj, să-și audă vocea și logica, să învețe ca poate lua atitudine chiar și atunci când aceasta perspectivă îl neliniștește.
Exemplu: copilul tău are examenul pentru centura albastră la karate. A lipsit la câteva ședințe și acum are emoții. Ar vrea să renunțe, dar ar vrea să primească centrua albastră. A muncit mult pentru ea. Părintele îi poate oferi un imbold cam așa „Știu că ai emoții, dar o să reușești. O să îți fiu alături tot timpul!”
Acum am ajuns la partea a doua, și anume „prinsul”. Aici ma refer la nevoia copilului de siguranță. Știți acele situații în care copilul are în față o provocare mult prea mare pentru capacitatea lui? Când un copil este împins prea mult, efectul este negativ, invers: devine speriat, stresat, agitat, dependent.
Exemplu: cum ar fi să trimiți la bunici, cu trenul, un copil de 10 ani care nu a fost niciodată cu trenul? Evident că starea lui va trece de la entuziasm că își va vedea bunicii, la stres și nervozitate că urmează să călătorească singur-singurel, fără ajutor și protecție.
Aici intervine prinsul, plasa de siguranță. Atunci părintele devine amortizorul situației pentru simplul fapt că în fața unei provocări prea mari pentru copil, problema practic îl depășește. Iar eu sunt de părere că nu ar trebui să le impunem copiilor noștri să treacă singuri prin situații care îi depășesc (da, uneori, din păcate, se întâmplă și asta, dar acum nu despre aceste situații vorbesc). În aceste cazuri copiii au nevoie să fie „prinși”, adică să simtă că sunt în siguranță, protejați, că le suntem alături și îi susținem cum putem mai bine.
Partea bună este că noi, părinții, putem anticipa (sau măcar putem încerca să anticipăm) dacă un imbold va crea o experiență de tipul „n-a fost chiar așa de rău cum am crezut, mi-a plăcut!” sau una negativă, care ar reduce probabilitatea de a încerca ceva asemănător în viitor.
Am fost și eu în faza de a împinge prea mult: când s-a deschis la zoo spațiul nou de joacă am fost și noi. Sof s-a dat pe tiroliana cea nouă, i-a plăcut maxim. Piciul nu a fost foarte sigur, iar eu i-am dat un imbold. Evident că experiența nu a fost una plăcută pentru el. Încă nu a încercat altă tiroliană până acum. Poate în viitor o va face. Dar pentru mine a fost o lecție să fiu mai receptivă la nevoia lui, nu la dorința mea.
Iată câteva modalități de a afla dacă copilul are nevoie să fie împins sau protejat:
- Fiți atenți la experiența lui interioară, vizibilă în semnalele corpului și comunicarea verbală, nu la ceea ce credeți că simte.
- Asigurați-vă că știți care este adevărata problemă.
- Folosiți puterea lui „încă”. Când copilul spune nu pot/nu sunt în stare, îndemnați-i să adauge încă. Astfel încurajați o atitudine deschisă posibilităților (am să pot).
Să nu uităm că nu toții copiii sunt la fel. Pot apărea situații în care același copil răspunde o dată într-un fel și altă dată în alt fel. D. Sigel zicea „copiii sunt predictibil de impredictibili”.
UPDATE: Victor a încercat o tiroliană la Arka Park din Păltiniș recent. Inițial nu a vrut, am respectat dorința fără să insist, știind ce s-a întâmplat în trecut. După ce a terminat un traseu a hotărât că vrea să încerce o tiroliană. Și… a reușit.