De ce contează cum vorbim cu copiii

Era o zi ca oricare alta. Eu tocmai terminasem munca și mă pregăteam să merg afară să văd ce fac copiii. Când deodată îl aud pe pici că plânge.

Fară prea multe cuvine am plecat în casă. A urmat o sesiune de ascultare a plînsului. Și plângea copilul meu, lacrimile îi curgeau pe obraz, iar eu nu puteam decât să îi ofer acel spațiu sigur, două brațe și un umăr să plângă. După vreo 2-3 minute, printre lacrimi, piciul îmi povestește că un copil l-a jignit spunându-i că este leneș și nesimțit pentru că nu a vrut să joace un joc după regulile grupului. Mi-a părut rău și pentru al meu, dar și pentru copilul care a jignit.

Am discutat puțin la o înghețată, după ce s-a liniștit piciul, despre cuvintele care dor, despre jocuri cu și fără reguli, despre ce e drept și ce nu, Fortnite, arome de inghețată, prieteni și prietenie. Apoi ce să vezi? Copilul vrea din nou afară, evident zicând că nu o să se mai joace în vecii vecilor cu cel care l-a jignit.

Soarta face să rămân pentru puțin timp, doar eu si acel copil în fața blocului. Ce să facem? Vorbim.

Salut. Cum merge jocul?

Hmmm, binișor, acum.

Super. Da’ înainte nu mergea prea bine?

Nu, m-am certat cu Victor.

Am auzit. Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat?

Aici copilul povestește de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat. Știam deja de la pici, dar era important pentru mine să îi ofer și lui ocazia să îmi spună ce s-a întâmplat. Și bine am făcut.

Păi de ce l-ai jignit pe Victor?

Că nu a vrut să se joace după reguli. Era jocul meu și așa trebuie să se joace. Dacă nu vrea, afară cu el.

Și cuvintele?

S-a uitat la mine și mi-a spus cu o voce stinsă:

I-am spus așa pentru că eram furios și pentru că și mie mi s-a spus așa. Așa că și eu am spus același cuvinte care mi s-au adresat și mie. Că le-am ținut minte.

Inima mi-a stat în loc. I-am spus că îmi pare tare rău pentru cuvintele acelea. Și că știu sigur că nu îl definesc ca persoană. Am stat de vorbă cu un copil de 12 ani, dar a fost o lecție bună de reamintit.

De ce contează cum vorbesc cu copilul meu?

Să îi spun copilului meu că îl iubesc, dar la supărare să îl jignesc este extrem de confuz pentru el. Mesajul transmis este „te iubesc și te accept doar în termenii mei”. Dar mai presus de orice, cuvintele devin etichete, lovituri pe care copilul și le însușește. Dacă X zice că sunt rău/laș/nesimțit/gras/prost așa și sunt, deci am să încep să mă comport ca atare. Cuvintele dor și au puterea să pătrundă tare adînc în sufletul unui copil.

Ce să fac dacă am vorbit urât cu copilul meu?

Știu că această perioadă a scos din noi și părțile pe care ne-am dori să nu le arătăm copiilor și reacții pe care am dori să le îngropăm și să uităm de ele. E greu, dar suntem oameni, iar a greși este omenește.

Soluția este foarte simplă. Îți ceri scuze. Și când apele s-au potolit, îi poti explica de ce ai făcut ceea ce ai făcut și că îți pare rău. Sinceritatea este cel mai bun remediu. O astfel de discuție este pansament pentru sufletul copilului. El află că nu este vina lui că tu ai reacționat așa.

Și asta este încă o cărămidă pusă în clădirea unei relații bazată pe respect, conectare, validare și iubire mai presus de orice.

Să vă spun că în seara aceea piciul și băiatul au jucat jocul de la care a plecat cearta? Cu reguli cu tot. Și că s-au distrat maxim? A doua zi la fel. Da, vă spun. Tare mult mi-s dragi copiii.